Povestea restaurantului „Mărul de Aur”, ruină în București, rămâne monument istoric

Povestea restaurantului „Mărul de Aur”, ruină în București, rămâne monument istoric

În București, există o procedură bine cunoscută de deteriorare a unui monument istoric.

Acest proces începe prin lăsarea clădirii în paragină timp de câțiva ani, urmată de un incendiu. Apoi, un al doilea incendiu completează distrugerea, în timp ce, pe hârtie, clădirea rămâne în continuare un monument istoric situat într-o zonă protejată, pe „axa sentimentală a Capitalei”. Totul se desfășoară perfect legal, documentat, dar inutil. Această situație a fost adusă în atenția publicului de jurnalista Dana Mladin, care a publicat o filmare ce prezintă starea actuală a restaurantului „Mărul de Aur” de pe Calea Victoriei nr. 163. În filmare, se observă o curte acoperită de iarbă și o clădire cu feronerie distrusă, întrebarea esențială fiind: „Știe cineva al cui e acum locul ăsta din buricul Bucureștiului?” Comentariile la postare au fost numeroase, mulți bucureșteni amintindu-și de gloria locului, dar fără a avea informații despre cine se ocupă de ruina actuală.

Construită pentru a fi uitată elegant, clădirea a fost ridicată în 1925 de arhitectul George Matei Cantacuzino, la solicitarea Mariei Angele Polizu-Micșunești. În 1927, imobilul a fost achiziționat de Principesa Elisabeta a României, fiica Reginei Maria și a Regelui Ferdinand, și sora lui Carol al II-lea. Cantacuzino a realizat modificări și extinderi în stilul Renașterii italiene, iar cei care au vizitat-o au comparat-o cu o mănăstire florentină, ascunsă discret în spatele blocurilor din Piața Victoriei. A urmat un parcurs tipic pentru secolul XX românesc, fiecare nou proprietar susținând că o va salva. A devenit Clubul Marii Industrii, iar din anii ’50 a servit drept sediu pentru Uniunea Ziariștilor, clădirea fiind atât de bine întreținută după restaurarea lui Cantacuzino, încât în 1957 au vizitat-o Yves Montand și Simone Signoret, în plin turneu în București. După 1989, clădirea a devenit Clubul Milionarilor, iar ulterior a fost redeschisă ca restaurant „Mărul de Aur”, având un aer interbelic, cu lăutari și preparate tradiționale, reluându-și activitatea în decembrie 2018. Totuși, clădirea de la stradă, cu arcadă, fusese demolată anterior, după cutremurul din 1977, așa cum își amintesc cei care au trăit acea experiență.

În data de 7 decembrie 2024, un incendiu devastator a distrus aproape complet clădirea, rămânând în picioare doar coloanele de la intrarea principală. Pompierii au intervenit pentru a stinge focul, iar autoritățile au promis clarificări. Pe 28 august 2025, clădirea a luat foc din nou, generând mesaje RO-Alert pentru întreg centrul și implicând șase autospeciale, cu traficul oprit pe Sevastopol și Buzești, iar fum gros acoperind Piața Victoriei. Purtătorul de cuvânt al ISU a confirmat că nu era prima intervenție în acel loc. Una dintre ipotezele avansate pentru incendiul repetat al clădirii, unde se adăposteau oameni ai străzii, a fost că focul ar fi fost provocat intenționat.

Publicitate

După primul incendiu, Direcția Generală de Poliție a Municipiului București a deschis o anchetă. Răspunsul la întrebarea firească privind cauzele incendiului la un monument istoric din centrul Capitalei a fost dat cu o eleganță administrativă: termenul pentru comunicarea răspunsului „va fi prelungit în limitele legale”. Între timp, clădirea a ars din nou, ceea ce probabil simplifică ancheta, deoarece mai puțin din clădire a rămas de investigat.

O întrebare esențială rămâne: cine răspunde pentru această clădire? Răspunsul este complicat. Singura informație clară este că imobilul este teren privat, cu mai mulți proprietari, revendicat și retrocedat după 1990, apoi vândut și prins în litigii îndelungate. „Deci e complicată treaba”, conchide Monica, o comentatoare la postare. În rest, speculațiile variază de la administrație de stat la diverse nume, cu o primăriță care ar fi avut interesul în trecut. Aceste informații rămân neconfirmate de nicio instituție. Important este că, având o proprietate suficient de neclară, întreținerea legală a unui imobil de patrimoniu devine responsabilitatea tuturor, dar și a nimănui. În acest timp, terenul se eliberează singur, așa cum observă sec Simona: „Clasic! Se așteaptă ruinarea, terenul e prețios.”

Comentariile bucureștenilor care și-au amintit gloria locului constituie un adevărat reportaj. Oamenii nu discută despre proprietate, ci despre amintiri. Doina își amintește: „Aici am avut nunta. Era superb.” Maria scrie simplu: „Banchet 1981!!” Monica evocă un loc unde „nici nu știai că erai în mijlocul Bucureștiului, nu se auzeau mașini, claxoane, gălăgie”. Nic mărturisește: „Waaw, aici am prins cutremurul din ’77!” Apoi sunt cei care au trecut pe lângă fără să intre. Ina recunoaște că a văzut de multe ori firma de pe Calea Victoriei, dar nu a avut curajul să intre, „că mirosea puternic”. Carmen punctează, cu cele mai multe aprecieri în discuție, despre gestionarea patrimoniului: „Tipic românesc, bine că ne-au luat bulgarii Balcicul, că era acum la fel.” Casa Principesei Elisabeta a supraviețuit regimurilor, cutremurelor și transformărilor, dar nu a supraviețuit grijii. Întrebarea inițială a Danei Mladin, „al cui e?”, rămâne fără răspuns, în limitele legale, desigur.