Ziua adevărului: Spielberg subliniază importanța umanului în SF
Am văzut „Ziua adevărului / Disclosure Day” la IMAX, la Cinema City AFI Cotroceni, la invitația Ran Communication, și a fost una dintre acele experiențe de cinema care îți reamintesc de ce unele filme trebuie văzute pe ecran mare.
Nu doar pentru imagine, deși vizual filmul are momente care respiră foarte bine în format IMAX. Nu doar pentru sunet, deși tensiunea se construiește mult din ce auzi, din pauze, din vibrații, din senzația că ceva se apropie înainte să vezi cu adevărat ceva. Ci pentru că Spielberg știe să facă acel lucru rar: să ia o temă uriașă, aproape imposibil de cuprins, și să o aducă foarte aproape de tine.
La prima vedere, „Ziua adevărului” este un film despre extratereștri, secrete, dovezi ascunse și momentul în care omenirea ar putea afla, fără echivoc, că nu este singură în univers. Dar, de fapt, filmul mi s-a părut mai mult despre reacția noastră în fața adevărului. Despre frică. Despre neîncredere. Despre felul în care oamenii cer adevărul ani la rând, dar, în clipa în care îl primesc, nu mai știu ce să facă cu el.
Aici mi se pare că Spielberg se joacă foarte inteligent cu imaginarul american al conspirațiilor. Toată cultura aceea construită în jurul OZN-urilor, dosarelor clasificate, mărturiilor ignorate, bazelor militare, guvernelor care „știu mai mult decât spun” e prezentă în film, dar nu în sensul unui thriller conspiraționist banal. Nu e genul acela de film în care totul se reduce la „cineva ne minte”. Mai degrabă, te întreabă ce se întâmplă cu o societate care a ajuns să nu mai aibă încredere în nimic, nici măcar atunci când i se arată ceva real.
Și tocmai de aceea filmul funcționează. Pentru că nu tratează extratereștrii doar ca pe un spectacol. Îi folosește ca pe o oglindă. În fața lor, nu aflăm doar dacă există viață în altă parte. Aflăm cât de pregătiți suntem noi să acceptăm că lumea e mai mare decât povestea confortabilă pe care ne-am spus-o până acum.
Mi-a plăcut mult și felul în care filmul are ceva din emoția din „Arrival”. Nu neapărat ca poveste, ci ca stare. Aceeași senzație că întâlnirea cu necunoscutul nu trebuie să fie automat despre atac, panică și distrugere. Poate fi și despre limbaj. Despre ascultare. Despre încercarea de a înțelege ceva care nu seamănă cu noi și care, tocmai de aceea, ne obligă să devenim mai atenți.
Unul dintre cele mai bune lucruri din film este Emily Blunt. Mi s-a părut absolut magnetică, dar fără să joace apăsat. Are o prezență foarte controlată, foarte umană, și aduce în film o credibilitate de care povestea avea mare nevoie. În mâinile altcuiva, anumite scene ar fi putut deveni teatrale sau prea demonstrative. La ea, totul pare interiorizat. Chiar și când personajul ei trece prin zone greu de explicat, tu rămâi cu ea, pentru că o crezi.
Mi s-a părut remarcabil și felul în care lucrează cu vocea, cu sunetele, cu limbile, cu fragmentele de comunicare care par să vină din mai multe lumi deodată. Nu știu unde se termină pregătirea actoricească și unde începe sound design-ul, dar rezultatul e foarte viu. Nu pare truc. Nu pare efect pus peste imagine. Pare că vine din personaj. Iar asta contează enorm într-un film care vorbește, până la urmă, despre comunicare.
Există și o idee care rămâne cu tine după film: universul e prea mare ca să credem, cu atâta siguranță, că suntem singura formă de inteligență. Spusă în film aproape simplu, fără solemnitate inutilă, ideea asta are o greutate aparte. Pentru că nu vine ca o revelație spectaculoasă, ci ca un gând firesc. Poate chiar prea firesc ca să-l mai ignorăm.
Ce mi s-a părut foarte frumos la „Ziua adevărului” este că nu transformă „dezvăluirea” într-un artificiu de scenariu. Nu e doar momentul mare în care se aprind luminile și toată lumea află ceva. E mai mult despre ce se întâmplă după. Ce cade. Ce se rupe. Ce se schimbă în oameni când certitudinile lor nu mai au pe ce să stea.
Spielberg a mai făcut filme despre uimire, despre teamă, despre copilăria din fața necunoscutului și despre nevoia de a privi cerul fără să reducem totul la pericol. Aici pare că revine la aceste teme, dar cu o maturitate mai apăsată. Nu mai e doar fascinația întâlnirii. E și oboseala unei lumi care a văzut prea multe imagini, a auzit prea multe teorii, a pierdut prea multă încredere și totuși încă mai are nevoie să creadă că adevărul poate însemna ceva.
Pentru mine, „Ziua adevărului” nu este doar un SF foarte bun. Este un film despre cât de greu ne este să acceptăm necunoscutul fără să-l transformăm imediat într-o amenințare. Despre nevoia de dovadă, dar și despre incapacitatea noastră de a sta liniștiți în fața ei. Despre cât de mici suntem și, în același timp, cât de important e să nu ne pierdem curiozitatea.
Mi s-a părut fabulos tocmai pentru că nu încearcă să impresioneze doar prin scară. Da, are momente mari. Da, are tensiune. Da, are imagine, sunet, cinema în sensul cel mai generos. Dar ce rămâne după nu e zgomotul. Rămâne întrebarea: dacă adevărul ar veni mâine, am fi pregătiți să-l primim?
