Discuție continuă între Marco Poingt și Carlos Sarduy despre Calypso
Pe 16 iulie, la Recoletos Jazz Madrid, pianul lui Marco Poingt și trompeta lui Carlos Sarduy nu au fost doar două voci alăturate, ci au reprezentat două moduri diferite de a imagina aceeași muzică.
Colaborarea dintre pianistul francez Marco Poingt și trompetistul cubanez Carlos Sarduy a avut o calitate aparte în seara de 16 iulie la Recoletos Jazz Madrid. Nu a părut o întâlnire concepută pentru o singură apariție, ci mai degrabă o asociere spectaculoasă bazată pe contrastul dintre personalitățile lor muzicale distincte.
Se putea auzi că între ei exista deja o conversație.
Calypso, albumul pe care Marco Poingt îl lansează împreună cu Carlos Sarduy, va oferi o formă înregistrată acestei colaborări. La Recoletos, însă, am avut ocazia să o experimentăm în forma sa vie: dinamică, riscantă și imposibil de surprins în totalitate.
Am avut ocazia să-l cunosc pe Marco înainte de concert.
Există un tip de muzician care își construiește o persoană artistică încă înainte de a păși pe scenă. Vocea, gesturile și conversația devin extensii ale unei imagini publice. Marco Poingt nu dă această impresie.
Departe de scenă, el este direct, deschis și lipsit de solemnitate. Nu pare să creadă că fiecare întâlnire trebuie să devină o conversație importantă despre muzică. De asemenea, nu își poartă pregătirea, experiența și proiectele ca pe niște credentiale care trebuie afișate la prima ocazie.
Această naturalețe ar putea sugera un artist instinctual, ghidat în principal de spontaneitate. Concertul, totuși, va revela cât de multă disciplină se află în spatele acestei libertăți.
Când Marco se așază la pian, relația lui cu timpul se schimbă.
Conversația obișnuită lasă loc unei concentrații care nu devine niciodată rigidă. Mâinile lui nu caută doar acordurile corecte, iar pianul nu este redus la a pregăti intrările trompetei. Devine un spațiu în care muzica poate fi organizată și, cu un moment mai târziu, contestată din nou.
Marco Poingt are pregătirea unui pianist care înțelege disciplina construcției. O poți auzi în claritatea frazării lui, în controlul dinamicii și în modul în care susține o temă chiar și atunci când improvizația pare să o îndepărteze de punctul de plecare.
Dar această disciplină nu îl ține captiv.
El o folosește pentru a-și asuma riscuri.
În dialogul său cu Carlos Sarduy, această calitate devine imediat evidentă. Carlos este un muzician capabil să schimbe temperatura unei piese în câteva secunde. Trompeta sa nu intră timid într-un spațiu pregătit de ceilalți. O alterează.
Uneori, atacă direct, cu o energie care forțează întregul ansamblu să răspundă. Alteori, reduce sunetul până când câteva note par să mențină întreaga piesă în suspensie.
În fața unei astfel de forțe, un pianist ar putea alege să se retragă într-un rol sigur sau să intre într-un concurs de intensitate.
Marco nu face niciuna.
El schimbă arhitectura muzicii.
Când trompeta ridică tensiunea, pianul nu încearcă să o copleșească. El construiește un alt drum. Când Carlos lasă o frază deschisă, Marco nu o completează mecanic; îi schimbă semnificația. Când pianul introduce o idee nouă, trompeta o preia fără a o imita.
Aceasta nu este o relație între solist și acompaniator.
Este o negociere continuă între doi lideri muzicali care nu simt nevoia să stabilească, în fiecare moment, cine este la conducere.
Unele colaborări de jazz se bazează pe similaritate. Muzicienii împărtășesc aceeași tradiție, aceeași estetică și aproape același vocabular. În alte cazuri, valoarea derivă tocmai din diferență.
Marco Poingt și Carlos Sarduy abordează muzica din teritorii distincte.
În jocul lui Marco, se aude pregătirea sa clasică, jazz contemporan, experiența sa de fuziune și interesul pentru limbajele muzicale dincolo de o singură geografie. În trompeta lui Carlos se află pulsul cubanez, complexitatea ritmică a muzicii afro-cubane, libertatea jazz-ului și o energie scenică greu de separat de personalitatea sa artistică.
La Recoletos, niciunul dintre muzicieni nu a încercat să-și ascundă originile muzicale pentru a crea un teren comun neutru.
Dimpotrivă, diferența lor a devenit substanța concertului.
Aceasta este, de asemenea, promisiunea pe care o poartă Calypso.
Titlul sugerează muzică în mișcare, călătorind între spații culturale și ritmuri care nu pot fi atribuite unei singure tradiții. Totuși, proiectul nu ar trebui înțeles prin limbajul convenabil al „fuziunii”.
În muzica hibridă superficial, stilurile pot fi încă identificate separat: puțin jazz, o nuanță latină, câteva armonii clasice și un element de energie rock. Ingredientele coexistă, dar nu se transformă reciproc.
În colaborarea dintre Marco și Carlos, întâlnirea este mai profundă.
Pianul nu rămâne neschimbat după ce intră în dialog cu trompeta. Trompeta nu urmează pur și simplu propriul său drum, neafectată de spațiul armonic creat de pian. Fiecare muzician îl obligă pe celălalt să răspundă într-un limbaj care rămâne al său, dar pe care nu l-ar fi folosit în același mod dacă ar fi cântat singur.
Aici provine sentimentul muzicii vii.
Ceea ce auzim nu este un concept bine executat, ci o relație construită în fața noastră.
Concertele de jazz sunt adesea descrise în termeni de virtuozitate, energie și improvizație. Toate cele trei elemente au fost prezente în acea seară. Totuși, cel mai captivant aspect nu a fost interpretarea individuală a niciunui muzician. A fost încrederea dintre ei.
Un muzician își asumă riscuri diferit când știe că partenerul său de scenă va înțelege ce intenționează.
El poate abandona o frază înainte de a o finaliza. Poate schimba direcția fără a oferi un avertisment explicit. Poate permite tăcerii să dureze puțin mai mult decât ar părea prudent. Poate provoca, fiind sigur că provocarea nu va rămâne fără răspuns.
Această formă de încredere nu poate fi fabricată pentru un concert.
Se dezvoltă din timpul petrecut împreună, din repetiții, din proiecte comune și, probabil, din multe momente în care muzica nu a funcționat imediat și a trebuit găsită o altă cale.
Publicul nu vede această istorie.
Dar o poate auzi.
L-am întâlnit din nou pe Marco după concert.
Era, desigur, aceeași persoană pe care o întâlnisem înainte ca muzica să înceapă. Aceeași manieră deschisă de a vorbi, aceeași absență de teatralitate și aceeași u
