Carlos Sarduy și jazzul efemer
Trei nopți la Recoletos Jazz Madrid au evidențiat nu doar virtuozitatea unui mare trompetist al jazzului latino contemporan, ci și abilitatea sa de a transforma fiecare concert într-o experiență unică.
Carlos Sarduy se distinge nu doar prin sunetul său, ci și prin modul în care schimbă atmosfera dintr-o sală.
În cadrul celor trei seri de „The Latin Jazz Nights by Carlos Sarduy” la Recoletos Jazz Madrid, trompeta sa a fost mai mult decât un simplu instrument; a fost nucleul din care muzica se organiza, se dispersa și se reconstruia permanent. Uneori precisă și strălucitoare, alteori incandescentă și aproape neliniștită, aceasta nu călăuzea ansamblul prin autoritate, ci prin energie.
Sarduy nu pare să fie interesat de reproducerea unei formule validate, nici măcar a celei proprii.
Jazzul său îmbină moștenirea cubaneză, pulsul latin, disciplina unei tehnici extraordinare și libertatea improvizației. Cu toate acestea, aceste elemente nu sunt prezentate ca o simplă serie de componente demonstrative, ci constituie materia vie a unei muzici care se definește în momentul interpretării.
Aceasta este, poate, o distincție esențială între virtuozitate și artă. Virtuozitatea arată ce poate face un muzician, în timp ce arta te face să uiți că, cu câteva secunde înainte, ceea ce auzi părea imposibil.
Carlos Sarduy dispune de o tehnică impresionantă, dar nu o transformă într-un exercițiu de control. Sunetul său poate să atingă limitele intensității fără a deveni agresiv și poate să coboare spre fragilitate fără a-și pierde tensiunea. În spatele fiecărei explozie se află control, dar dincolo de acesta se percepe și riscul.
Și adevăratul jazz începe acolo unde riscul nu mai poate fi ascuns.
Cele trei concerte de la Recoletos nu au fost o simplă repetare a aceluiași spectacol în fața a trei publicuri diferite. Fiecare noapte a construit o arhitectură proprie, în funcție de muzicienii prezenți pe scenă, de energia sălii și de căile neașteptate deschise de improvizație.
Alături de Carlos Sarduy au fost prezenți Cecilia Krull, Marco Poingt și Frank Durand, într-un adevărat festin de jazz. La aceștia s-au alăturat Dany Noel și Reinier Elizarde „El Negrón”.
Prezența fiecărui muzician a modificat relațiile interne ale muzicii.
Vocea Ceciliei Krull a adus o tensiune diferită, un echilibru între claritate și vulnerabilitate. Pianul lui Marco Poingt a deschis spații armonice și ritmice în care energia colectivului putea să se extindă. Frank Durand a construit, prin precizie și mobilitate, un tip de suport care nu imobilizează muzica, ci îi permite să avanseze.
Dany Noel și Reinier Elizarde „El Negrón” au oferit profunzimea ritmică fără de care pulsul latin ar fi riscat să rămână o simplă etichetă stilistică. În prezența lor, ritmul nu acompania muzica, ci devenea una dintre formele sale de gândire.
În centrul acestei construcții, Sarduy nu s-a comportat ca un solist înconjurat de muzicieni, ci ca un artist care provoacă constant dialogul. Știe să ocupe scena, dar și să se retragă de pe ea. Știe să lanseze o idee și să o lase apoi în mâinile celorlalți. Ascultă înainte de a răspunde, iar acest lucru se aude.
În momentele de vârf ale jazzului, prietenia muzicală nu este un detaliu biografic, ci devine o formă de compoziție.
Se percepe în încrederea cu care un muzician abandonează o frază, știind că altcineva o va continua. În modul în care ritmul se transformă fără o ordine vizibilă. În acel moment aproape imperceptibil în care toți par să înțeleagă că piesa trebuie să se îndrepte către un alt loc.
Această capacitate de a crea împreună stă și la baza colaborării mele cu Carlos Sarduy în „The AfterSound”, proiectul de jazz și teatru în care muzica nu ilustrează textul, iar textul nu încearcă să explice muzica.
În „The AfterSound” căutăm un spațiu în care cele două forme de expresie să se confrunte și să se transforme reciproc. Carlos a înțeles de la bun început că proiectul nu avea nevoie de o bandă sonoră, ci de o prezență muzicală autonomă, capabilă să construiască semnificație în paralel cu ceea ce se întâmplă pe scenă.
Colaborarea cu el presupune acceptarea că muzica va modifica structura pe care credeai că o cunoști.
Textul poate avea o durată, un ritm și o intenție. Însă, atunci când intră trompeta lui Carlos Sarduy, totul trebuie să rămână viu. O pauză poate fi prelungită. O frază poate căpăta un alt sens. Un final poate înceta să mai fie un final, deoarece muzica deschide un nou spațiu după ultima notă.
Nu este vorba despre o imprevizibilitate gratuită. Este libertatea unui artist care înțelege atât de bine construcția, încât își permite să o pună în pericol.
Cele trei nopți de la Recoletos mi-au confirmat ceea ce colaborarea noastră artistică mi-a arătat deja: Carlos Sarduy nu interpretează jazzul ca pe o lume care deja există.
El îl construiește în fața ta.
Îl construiește cu sunet, tăcere, ritm, memorie și reacțiile celorlalți muzicieni. Apoi îl lasă să dispară odată cu ultima notă, fără a încerca să-l conserve artificial.
De aceea, fiecare concert este unic. Nu pentru că aceasta ar fi promisiunea obișnuită a afișelor, ci pentru că muzica improvizată nu poate fi repetată fără a deveni altceva.
Am fost prezent la cele trei concerte de la Recoletos Jazz Madrid. Le-am trăit ca spectator, ca prieten și ca partener al lui Carlos Sarduy într-un proiect care mi-a arătat cât de mult se poate schimba teatrul atunci când muzica refuză să rămână în plan secund.
În acele nopți, Madridul a avut pentru mine adevărata forță a jazzului: nu a repetat o lume care deja exista. A construit-o în fața noastră și a lăsat-o să dispară odată cu ultima notă.
Dar nu înainte de a schimba ceva în cei care l-au ascultat.
Unele nopți se încheie. Altele rămân.
Prieteniile păstrează ceea ce scena nu poate repeta.
