Frank Durand, ritmul care transcende scena
În Barcelona, am avut ocazia să-l cunosc pe Frank Durand în timpul proiectului de jazz și teatru The AfterSound. Deși nu-mi amintesc prima noastră discuție sau locul în care ne-am întâlnit, țin minte cum era el. Uneori, aceasta este cea mai sigură dovadă că o întâlnire a avut o semnificație profundă.
Nu toate prieteniile încep cu un moment grandios. Unele se formează din simple conversații, timp petrecut împreună și o apropiere care se instalează fără a anunța. Aceasta a fost începutul prieteniei mele cu Frank Durand.
În Barcelona, Frank era parte din The AfterSound, un proiect unde jazzul și teatrul nu se completează, ci se influențează reciproc, modificându-și ritmurile, semnificațiile și tensiunile. În jurul unui astfel de spectacol se adună oameni foarte diferiți: artiști, muzicieni, prieteni, cei care vin pentru a vedea ce se întâmplă pe scenă și rămân pentru ceea ce se întâmplă după.
Nu-mi amintesc cum a intrat Frank în această poveste; doar că mi-l amintesc deja acolo.
În afara scenei, Frank emană o prezență diferită de energia pe care o generează la tobe. Este atent, natural și nu simte nevoia de a transforma fiecare discuție într-o extindere a carierei sale. Nu își folosește muzica ca o legitimație și nu pare îngrijorat să-ți demonstreze cine este.
Îți oferă timpul necesar pentru a-l descoperi.
În lumea muzicii, unde personalitățile puternice sunt uneori însoțite de ego-uri pe măsură, această discreție nu este o dovadă de slăbiciune, ci, dimpotrivă, este semnul unei siguranțe care nu are nevoie să ocupe întreaga încăpere pentru a fi prezentă.
Cu Frank am avut una dintre acele conversații care nu rămân în memorie datorită unei fraze memorabile. Astăzi nu aș putea reproduce cuvintele exacte, nici nu îmi doresc să le reconstruiască artificial. Totuși, îmi amintesc senzația rară de a vorbi cu cineva care ascultă cu adevărat.
Poate că această calitate explică și muzicianul.
Un toboșar poate fi evaluat ușor în funcție de viteză, putere, precizie sau complexitatea ritmurilor sale. Toate acestea sunt prezente în muzica lui Frank Durand. Formarea sa cubaneză, experiența în jazzul contemporan, funk și structurile afrocubane se îmbină într-un limbaj ritmic de mare mobilitate.
Însă ceea ce îl face unic nu este doar ceea ce poate interpreta.
Este modul în care ascultă înainte de a interveni.
La tobe, Frank nu tratează ritmul ca pe o structură fixă pe care ceilalți muzicieni trebuie să o urmeze. El îl transformă într-un organism viu. Poate să-l impulsioneze, să-l facă să revină, să-i schimbe centrul de greutate sau să creeze, în fracțiuni de secundă, spațiul necesar pentru un solo.
Unii toboșari împing grupul din spate. Frank Durand pare că se află simultan atât în interiorul, cât și în jurul acestuia. Susține muzica, dar o și observă. Oferă o direcție fără a reduce libertatea celorlalți.
Aceasta este o formă de inteligență muzicală care nu este întotdeauna vizibilă imediat. Publicul poate fi atras de trompetă, voce sau pian, de o linie melodică ușor de urmărit. Totuși, în spatele lor, tobele organizează timpul. Ele decid cât de mult poate dura o tensiune, când se poate schimba o direcție și câtă libertate pot avea ceilalți fără ca muzica să se destrame.
Frank face toate acestea fără a transforma fiecare piesă într-o demonstrație personală.
Nu cântă puțin. Cântă exact ceea ce muzica cere.
Ne-am reîntâlnit în Madrid, la Recoletos Jazz, în timpul celor trei nopți dedicate proiectului The Latin Jazz Nights by Carlos Sarduy. De data aceasta, nu mai era doar bărbatul pe care l-am cunoscut într-un oraș străin, ci un prieten pe care îl regăseam într-un alt loc și alt moment al parcursului nostru.
Pe scenă, alături de Carlos Sarduy Dimet, Cecilia Krull, Marco Poingt, Dany Noel și Reinier Elizarde, “El Negrón”, Frank a fost una dintre forțele care au menținut muzica în mișcare.
Într-un astfel de ansamblu, tobele nu pot fi doar un acompaniament. Trompeta lui Carlos Sarduy provoacă constant muzica, o duce spre intensitate, fractură și apoi o reconstruiește. Pentru ca această libertate să nu se transforme în dezordine, sunt necesari muzicieni capabili să anticipeze fără a limita și să susțină fără a impune.
Frank Durand are această capacitate.
Între el și Carlos există o înțelegere care nu are nevoie să fie explicată publicului. Se ascultă. O schimbare de intensitate, o frază lansată de trompetă, un decalaj ritmic, iar răspunsul vine imediat. Nu ca o reacție mecanică, ci ca o idee proprie.
În jazz, adevăratul dialog nu constă în faptul că fiecare muzician răspunde pe rând. Ci în faptul că nimeni nu știe cu certitudine cine a inițiat schimbarea.
În Recoletos, Frank a cântat cu precizia celui care cunoaște perfect arhitectura unei piese, dar și cu libertatea celui care este pregătit să o abandoneze pentru câteva momente. Ritmul său păstra memoria muzicii cubaneze fără a o transforma într-o formulă repetată. Poliritmii nu erau un semn exterior al originilor sale, ci o modalitate de a crea tensiune, mișcare și surpriză.
Este ușor să vorbim despre „pulso latino” atunci când descriem astfel de concerte. Expresia a fost folosită atât de multe ori încât riscă să-și piardă semnificația. În cazul lui Frank, pulsul nu este o culoare adăugată jazzului. Este modul în care muzica gândește și respiră.
Reîntâlnirea din Madrid mi-a permis să-l ascult altfel. Nu doar ca un spectator atent la un toboșar excepțional, ci ca un prieten care începea să recunoască în muzică unele dintre trăsăturile omului cunoscut în afara scenei.
Aceeași atenție. Aceeași absență de ostentație. Aceeași disponibilitate de a fi prezent fără a ocupa inutil spațiul altuia.
Poate că nu există întotdeauna o continuitate între om și muzician. Uneori, scena creează o personalitate complet diferită. În cazul lui Frank Durand, diferența nu este de substanță, ci de intensitate. Într-o conversație, ascultă înainte de a răspunde. În muzică, face exact același lucru, doar că răspunsul său trece prin tobă, prin talgere, prin tăceri și schimbări de ritm.
Prieteniile cu muzicienii oferă un privilegiu, dar impun și o responsabilitate. Permit să-i vezi dincolo de aplauze, dar obligă să eviți tentația de a transforma apropierea într-un elogiu exagerat.
Nu scriu despre Frank pentru a afirma că este o persoană extraordinară pentru că este prietenul meu. Scriu despre el pentru că prietenia mi-a permis să observ mai clar relația dintre caracterul său și muzica pe
