De Ziua Franței, Nicușor Dan vizitează Parisul, amintind de „Micul Paris” al Bucureștiului

Astăzi, pe Champs-Élysées, defilează militarii de Ziua Națională a Franței, iar printre invitații lui Emmanuel Macron se află și Nicușor Dan.

Acest an are o semnificație specială, întrucât 2026 marchează o sută de ani de la Tratatul de prietenie franco-român. La peste 2.000 de kilometri distanță, Bucureștiul poartă un nume vechi, aproape uitat: Micul Paris.

Orașul nostru nu mai este atât de iubit. Îl criticăm adesea, comparându-l cu trecutul său, dar rar cu potențialul pe care îl are. Totuși, dacă ne oprim o clipă și privim altfel, putem observa că Bucureștiul este perfect în imperfecțiunea sa. Între șantiere, blocuri comuniste și o rețea de cabluri haotică, se află urmele unei promisiuni de a fi frumos, mândru și cochet.

Bucureștiul a împrumutat, de-a lungul unui secol, nu doar infrastructură, ci și un vis: acela de a fi Paris. La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, era considerat unul dintre cele mai moderne orașe din această parte a Europei. Elita studia la Paris, arhitecții veneau cu planuri inspirate din capitala Franței, iar franceza devenise aproape o limbă obligatorie în familiile înstărite. Nu surprinde că străinii au început să numească Bucureștiul „Le Petit Paris”.

Când bucureștenii foloseau limba franceză, moda aceasta a adus cu sine un fenomen pe care astăzi l-am considera amuzant. A vorbi franceza era un semn de statut. Unii o stăpâneau impecabil, alții cu entuziasm și mai puțină gramatică.

Literatura a păstrat imaginea acelor vremuri prin Chirița lui Alecsandri, cucoana convinsă că orice cuvânt sună mai bine cu un aer franțuzesc. Din lumea ei provine replica auzită de aproape orice bucureștean: „Furculision se scrie, furculision se citește, dragă.” Aceasta a devenit simbolul snobismului din acea epocă, dorința de a părea mai francez decât francezii. Furculiță devenea furculision, friptură devenea fripturision. Se rosteau rar și apăsat, ca și cum accentul ar fi putut ridica pe oricine cu o clasă socială mai sus.

Am păstrat acest obicei, dar am schimbat doar limba. Astăzi nu mai frantuzim, ci englezim. Avem meeting la zece, un deadline care ne stresează, dăm forward la un mail, aplicăm la un job, spunem că ceva „face sens”, că trebuie să „deliver” până „asap”, că am prins un „insight” la ultimul „brainstorming”. Romgleza de azi este nepoata directă a franțuzelii de altădată. Aceeași dorință veche de a părea puțin mai în pas cu lumea decât suntem. Chirița nu a dispărut, doar și-a schimbat vocabularul.

Cuvintele franțuzești pe care încă le folosim sunt acum atât de adânc înrădăcinate în limbajul nostru, încât nu ne mai dăm seama de proveniența lor. Mergem pe trotuar (trottoir), pe bulevard (boulevard), ieșim la șosea (chaussée). Scriem cu un creion (crayon), ne uităm la un ecran (écran), citim un afiș (affiche). Ducem hârtiile în servietă (serviette), le punem pe birou (bureau). Comandăm de pe meniu (menu), lăsăm loc de desert (dessert). Facem un cadou (cadeau), ne dăm cu ruj (rouge), ne punem un fular (foulard), mergem la coafor (coiffeur). Aprindem lumina blândă a unui abajur (abat-jour), ne așezăm într-un fotoliu (fauteuil), pe o canapea (canapé) și oferim copiilor o bomboană (bonbon). Și, sincer, vă amintiți când delicatele bunicuțe întrebau: te servește mămăița cu un bonbon?

Sunt zeci de cuvinte, poate sute, fiecare reprezentând o mică amprentă lăsată de o epocă în care Bucureștiul dorea cu ardoare să semene cu Parisul.

Un detaliu interesant merită să fie menționat: pe 30 aprilie 1857, Bucureștiul a devenit, conform istoricilor, primul oraș din lume iluminat public cu lămpi cu petrol lampant. Petrolul provenea de la prima rafinărie industrială, de lângă Ploiești. Viena a implementat același sistem abia în 1859, iar Iașiul a fost al doilea oraș din lume în acest sens.

Îți poți imagina seara aceea, când orașul, care până atunci se culca odată cu întunericul, s-a transformat. Oamenii ieșeau pe ulițe cu lumânările în mână, iar apoi, deodată, sute de flăcări mici, galbene și tremurătoare, erau aprinse una câte una de un nou venit, lampagiul. Bucureștiul a strălucit, pentru câteva ceasuri, înaintea altor orașe mult mai mari, poate de acolo venind tot curajul său de mai târziu.

Parisul se reflecta nu doar în piatră, ci și în stilul de viață. Dacă astăzi ridici privirea din telefon și observi fațadele vechi, poți citi încă epoca aceea. Palatul CEC, Ateneul Român, Palatul Cantacuzino, Calea Victoriei, Cotroceni și Dorobanți, unde fiecare vilă pare desprinsă dintr-un carnet de schițe plin de Paris.

Asemănarea nu era doar arhitecturală. Stilul de viață era similar. Se mergea la cofetărie fără grabă, se ieșea la promenadă doar pentru plăcerea plimbării, iar pălăria era la fel de importantă ca salutul. Eleganța era o formă de respect față de ceilalți. Arcul de Triumf, inspirat de cel parizian, a fost o ambiție, nu doar o copiere a unui monument. Bucureștiul nu dorea doar să arate ca Parisul, voia să fie un oraș european înainte ca această expresie să existe.

Dacă un parizian ar veni astăzi aici, probabil că nu ar spune „ce mult seamănă cu orașul meu”. Totuși, este posibil să recunoască, ici-colo, mici fragmente din spiritul său. Calea Victoriei – bulevardul unde bucureștenii încă se plimbă. Ateneul Român – una dintre cele mai cunoscute imagini ale orașului. Palatul CEC – un simbol al arhitecturii franceze. Arcul de Triumf – devenit între timp un simbol național. Cotroceni – străzi umbrite de vile interbelice. Grădina Icoanei și străzile din jur – locuri care spun povești fără a ridica vocea. Șoseaua Kiseleff – una dintre cele mai frumoase axe verzi ale orașului. Pasajul Macca-Villacrosse – un loc cu o atmosferă care te face să uiți de agitația din afară. Palatul Cantacuzino – o capodoperă arhitecturală. Cafenelele de pe străduțele vechi – locuri unde timpul pare să stea în loc.

Bucureștiul de astăzi este perceput mai ales prin trafic, șantiere, cabluri și claxoane. Însă orașele